Ce este Preconventional? Dar Postconventional? Care este eroarea?

In dezvoltarea egoului sunt identificate de cercetatori trei stagii importante pe care le parcurgem in acest univers fractal, respectiv prerational (varsta dezvoltarii 0-7 ani), rational (8-21 ani), post rational sau transrational (in timpul vietii doar 1% din populatie reuseste sa se dezvolte la acest nivel, cei mai multi ramanand la stagiu rational) Fiecare dintre stagii este caracterizat de un grad crescand de complexitate, iar cel cu un grad ridicat il include pe predecesorul. In traducere, un om ajuns la nivelul rational poate sa opereze si infantil, un ego ajuns la nivelul transrational(holistic) poate opera si rational si prerational, insa aceasta includere nu este bidirectionala, un copil nu poate opera ca un adult rational sau ca un mistic, cum un om rational nu poate opera asemenea unui mistic. Copilul/egoul infantilizat este inconstient de a fi una cu totul, in timp ce holistul este constient de aceasta unitate.

 Eroarea aflata in discutie este destul de des intalnita, mai ales in zona psihologiei, educatiei si dezvoltarii spirituale, unde metodele si impactul urmarit confunda infantilismul cu misticismul, placerile duhovnicesti cu bucuriile duhovnicesti. Des intalnim oameni care sub umbrela „spiritualitatii”, intr-o perioada a relativismului generalizat, practica, se identifica si promoveaza aceasta eroare.

Extras Ken Wilber. Atman Project  https://www.amazon.com/Atman-Project-Transpersonal-Human-Development/dp/0835607305

De asemenea, Proiectul Atman a încheiat cochetăria mea cu Romantismul şi cu încercarea sa de a transforma regresia într-o sursă de salvare. De fapt, am început să scriu atât Proiectul Atman, cât şi De sus din Eden ca validări ale perspectivei romantice: bărbaţii şi femeile ar începe printr-o uniune inconştientă cu Divinitatea – o imersiune nereflexivă într-un gen de Rai sau de Pământ, de Eden paradiziac, ambele din punct de vedere atât ontogenetic, cât şi filogenetic; apoi, aceştia sunt expulzaţi din această uniune printr-un proces de alienare şi disociere (eul izolat şi diviziv); apoi, se întorc la Divinitate într-o uniune conştientă şi glorioasă.

Astfel, dezvoltarea umană începe, să spunem aşa, de la Raiul inconştient la Iadul conştient, pentru a ajunge la Raiul conştient. Am început să scriu ambele cărţi pentru a valida această perspectivă.

Dar pe măsură ce lucram la acestea, devenea din ce în ce mai evident că perspectiva romantică era în mod iremediabil confuză. Aceasta combina două adevăruri foarte importante cu unele confuzii revoltătoare, iar rezultatul obţinut era un coşmar teoretic. Descurcarea acestei dezordini mostruoase a constituit preocuparea mea timp de câţiva ani – aproape un deceniu, de fapt – şi a marcat una dintre cele mai turbulente perioade teoretice din viaţa mea. Motivul pentru care am scris atâtea lucrări despre erori – precum eroarea în marginea problemei cu privire la domeniile pre- şi trans- şi eroarea cu privire la unica limită – este că romanticii sunt responsabili de multe dintre acestea, iar eu, fiind un bun romantic, le-am comis cu brio; astfel, înţelegând aceste erori din interior, de foarte aproape şi la modul foarte personal, am putut pune în scris ceea ce mulţi oameni au considerat a fi un criticism violent la adresa acestora. Cei mai vicioşi suntem faţă de o teorie la care abia am subscris.

Dar eroarea crucială a perspectivei romantice este destul de uşor de înţeles. Să luăm copilăria, de exemplu. Perspectiva romantică, după cum am mai spus, este aceea că copilul începe printr-o stare de Rai inconştient. Adică, datorită faptului că sinele copilului nu este încă diferenţiat de ambientul din jurul său (sau de mamă), sinele copilului este, de fapt, unul cu Temeiul dinamic al Fiinţei – dar într-o manieră inconştientă. De aici, Raiul inconştient – plin de beatitudine, minunat, mistic, starea paradiziacă din care în curând va fi izgonit, şi la care întotdeauna va tânji să ajungă.

Şi, într-adevăr, spune în continuare perspectiva romantică, uneori în primii câţiva ani din viaţă, sinele se diferenţiază de mediul înconjurător, uniunea cu Temeiul dinamic este pierdută, subiectul şi obiectul sunt separate, iar sinele trece de la Raiul inconştient la Iadul Conştient – lumea alienării egoice, a refulării, a terorii, a tragediei.

Dar, continuă explicaţia optimistă, sinele poate descrie un gen de dezvoltare în formă de U, se poate poate întoarce la anterioara stare infantilă de uniune, se poate re-uni cu marele Temei al Fiinţei, numai că, acum, într-o manieră comştientă şi actualizată a sinelui, regăsind, astfel, Raiul conştient.

De aici, perspectiva de ansamblu a Romantismului: se debutează prin Raiul inconştient, o uniune inconştientă cu Divinitatea; această uniune inconştientă este apoi pierdută şi se plonjează în Iadul conştient; apoi, se poate recâştiga uniunea cu Divinitatea dar, de data aceasta, într-o manieră superioară şi conştientă.

Singura problemă a acestei perspective este că primul pas – pierderea uniunii inconştiente cu Divinitatea – este absolut imposibilă. Toate lucrurile sunt una cu Temeiul Divin – care este, la urma urmei, Temeiul tuturor fiinţelor! A pierde coeziunea cu acest Temei înseamnă a înceta să exişti.

Urmăriţi cu atenţie: există numai două poziţii generale pe care cineva le poate avea faţă de Temeiul Divin: de vreme ce toate lucrurile sunt una cu Temeiul, puteţi ori să fiţi conştienţi de această coeziune, ori să nu fiţi conştienţi de ea. Adică, puteţi fi ori conştienţi, ori incoştienţi de uniunea voastră cu Temeiul Divin: acestea sunt singurele două alternative pe care le aveţi.

Şi de vreme ce perspectiva romantică este că începeţi, în calitate de copil, printr-o uniune inconştientă cu Temeiul, atunci nu aveţi cum să pierdeţi această uniune! Deja aţi pierdut coştiinţa uniunii; prin urmare, nu mai puteţi pierde uniunea însăşi căci, altfel, aţi înceta să mai existaţi. Dacă începeţi prin a fi inconştienţi de uniunea voastră, nimic nu poate fi mai rău, din punct de vedere ontologic. Aceasta este deja culmea alienării. Deja trăiţi în Iad, ca să spunem aşa; deja sunteţi scufundaţi în samsara, numai că nu vă daţi seama; nu aveţi luciditatea de a recunoaşte acest lucru. Astfel, aceasta este mai curând starea sinelui copilului: Iadul incoştient.

Cu toate acestea, ceea ce începe într-adevăr să se întâmple este că începeţi să vă treziţi la această lume alienată din interiorul şi din jurul vostru. Treceţi de la iadul inconştient la iadul conştient, şi tocmai faptul că sunteţi coştienţi de Iad, de samsara, de existenţa frântă este ceea ce face din creştere – şi din statutul de adult – acest coşmar de mizerie şi de alienare. Sinele copilului este relativ în pace, nu din cauză că trăieşte în Rai, ci pentru că nu este destul de conştient pentru a sesiza flăcările Iadului din jurul său. În mod cert, copilul este scufundat în samsara, numai că nu ştie acest lucru, nu este destul de conştient pentru a realiza, iar iluminarea nu este, în mod sigur, o întoarcere la această stare infantilă! Sau o „versiune matură” a acestei stări! Nici sinele copilului şi nici câinele meu nu se agită în vină, şi angoasă şi agonie, dar iluminarea nu constă din reacapararea conştiinţei de câine (sau o formă matură a conştiinţei de câine!).

Pe măsură ce sinele copilului se dezvoltă în luciditate şi conştiinţă, devine încet conştient de suferinţa intrinsecă a existenţei, de chinul inerent samsarei, de mecanismul nebuniei care împresoară în mod firesc lumea manifestată: începe să sufere. I se prezintă primul Adevăr Nobil, iniţierea şocantă în lumea percepţiei, a cărei unică matematică este focul generator de tortură al dorinţei nsatisfăcute şi de nesatisfăcut. Aceasta nu este o lume condusă de dorinţe, şi care ar fi lipsit din „minunata” stare anterioară de imersiune a copilului, ci pur şi simplu o lume care domina acea stare în mod inconştient, o lume de care acum sinele devine încet conştient într-o manieră dureroasă şi tragică.

Şi astfel, pe măsură ce sinele se dezvoltă din punctul de vedere al conştiinţei, trece de la Iadul inconştient la Iadul conştient, iar în acesta din urmă îşi poate petrece întreaga sa viaţă, căutând, înainte de orice, consolarea liniştitoare că îşi va pierde simţămintele brute şi neregulate, că îşi va pierde sensul disperării. Viaţa sa devine o hartă a morfinei, şi strângându-se în luciul anestetic al tuturor compensaţiilor sale, s-ar putea chiar să fie capabil să se convingă, cel puţin în masca încântătoare a unui timp cu parfum de lavandă şi trandafir, că lumea duală este, până la urmă, ceva nu atât de insuportabil.

Dar, pe de altă parte, s-ar putea ca sinele să îşi continue creşterea şi dezvoltarea în domeniile cu adevărat spirituale: transcendând simţământul sinelui separat, se strânge în jurul Divinităţii înseşi. Uniunea cu Divinitatea – o uniune sau o coeziune care a fost tot timpul prezentă, dar inconştientă de la bun început – acum se aprinde cu intensitate în conştiinţă într-o izbucnire strălucitoare de iluminare şi într-un şoc al senzaţiei de firesc inefabil: sinele realizează Suprema sa Identitate cu Spiritul însuşi, anticipat, poate, de nimic mai mult decât de briza răcoroasă a unei zile luminoase de primăvară. Ce stare de lucruri revoltător de evidentă!

De aici, cursul real al ontogeniei umane: de la Iadul incoştient la Iadul conştient, până la Raiul conştient. Sinele nu îşi pierde în nici un moment uniunea sa cu Temeiul, căci, în caz contrar, ar înceta să existe! Cu alte cuvinte, agenda Romantismului este corectă numai cu privire la al doilea şi la al treilea pas (Iadul conştient şi Raiul conştient), dar complet eronată cu privire la însăşi starea infantilă, care nu este reprezentată de Raiul inconştient, ci de Iadul inconştient.

Astfel, starea infantilă nu este una transpersonal inconştientă, ci este, în principiu, una pre-personală. Nu este trans-raţională, ci pre-raţională. Nu este trans-verbală, ci pre-verbală. Nu este trans-egoică, ci pre-egoică. Iar cursul dezvoltării umane – şi evoluţia în general – este de la subconştient la conştiinţă de sine, până la supraconştiinţă; de la prepersonal la personal, până la transpersonal; de la sub-mental la mental până la supra-mental; de la pre-temporal la temporal până la trans-temporal. Altfel spus: eternitate.

Pur şi simplu romanticii au făcut confuzie între domeniul lui pre- şi domeniul lui trans-, şi au elevat, astfel, stările din domeniul pre- la măreţia domeniului trans- (la fel cum reducţioniştii elimină stările trans- pretinzând că acestea sunt regresii la stările pre-). Aceste două confuzii – ale elevaţioniştilor şi ale reducţioniştilor – sunt cele două forme principale ale erorii pre- / trans-, care a fost prima dată subliniată şi identificată în paginile care urmează. Iar punctul crucial este acela că dezvoltarea nu este regresie în slujba egoului, ci evoluţie şi transcendere a egoului.

Astfel s-a încheiat fascinaţia mea faţă de Romantism. – The Atman Project (Foreword to the new edition), Ken Wilber